Fumez levantica uscata

Fumez levantica uscata. Buzele mele elibereaza fumul nociv care-mi impanzeste camera luminata doar de o lampa veche. Privesc dezinteresata pozele pe care le-am gasit in cufarul prafuit din pod. Nu recunosc persoanele imortalizate care zambesc fortat. Nici o figura, nici un detaliu, nici macar o privire. Beau incet din canuta mica cafeaua decofeinizata, rece si amara. Ma ridic din fotoliu si ma asez la pianul negru, singurul meu prieten, singurul meu confident. Incep sa cant melodia care ii placea atat de mult bunicului meu, fredonez versurile in franceza, cum o faceam, pana nu de mult, impreuna, la amiaza, in timp ce copacii inverziti erau clatinati de vantul gri, iar pletele mele cadeau pe spatele-mi fragil.
Astept cu nerabdare finalul. Atunci voi merge la Marea Neagra pe bicicleta, atunci voi fi inconjurata de cei mai importanti oameni din viata mea, atunci voi putea zambi dezinvolt si natural, la fel cum o faceam cand eram mica.