Seara. 22 h 30. Ma intorc de la restaurantul unde am luat cina cu prietena mea, Diana. Afara este racoare, iar in aer pluteste un miros discret de trandafiri rozi. Ca aceeia pe care bunica Maria ii cultiva in gradinita ei de la Satul Nou, gradina care punea in valoare somptuoasa arhitectura baroca a casei in care a crescut. Vantul se joaca cu poalele rochiei ce-mi evidentiaza talia de viespe. Ce mult imi place ca sunt tanara si ca primesc atatea priviri galese, chiar daca nu sunt machiata : rujul rosu Lancôme, singurul pe care-l folosesc in acest moment, l-am gasit saptamana trecuta in trusa de machiaj a bunicii, alaturi de bigudiurile ei termice. De atunci il port in fiecare zi. Obrajii mei, in schimb, nu au nevoie de culoare. Sunt rozi de la emotiile pe care le-am trait in ultima vreme si care ma tin vie. Avansez pe straduta ingusta din Centrul Vechi al Chisinaului, ce duce in cel mai frumos parc. Ma asez pe o banca si-mi descalt sandalele mele preferate cu toc cui. Le iau in mana si continui sa merg asa. Dezbracata de toate fricile care nu m-au lasat sa respir. Nici de caini nu-mi mai este teama acum. Nici macar ei nu ma pot impiedica sa-mi urmez visul. Cobor scarile, iar in fata vad blocul in care am locuit pana la 5 ani. Fac cu mana la fereastra apartamentului nostru. Imi iau ramas bun de la Victorita de atunci. Si brusc ma simt femeie. Nu stiu inca exact ce inseamna sa fii femeie, dar probabil contextul astral al acestei zile ma face sa ma simt asa. Sau rujul rosu. Cobor in jos pe strada pietonala si ma asez la terasa patiseriei franceze "La crème de la crème", pentru ca imi amintesc ca nu am mancat desert. Comand un ecler si un americano. Un francez chipes ma intreaba, intr-o romana perfecta, daca ar putea sa stea la aceeasi masa cu mine. "Bien sûr", ii raspund. Imi povesteste ca este pictor, nascut in Provence si ca a venit in Republica Moldova pentru a participa la o conferinta de arta plastica organizata de Alianta franceza. Vorbim despre cubism si vin, despre literatura secolului XIX si fratii Lumière, despre Andrei Sarbu si curaj, despre destin si parfum. Il intreb ce miros ar avea libertatea. Imi zambeste si se apleaca putin pentru a-mi raspunde incetisor la ureche. Apoi ma saruta pasional. Neasteptat. Cu aroma de cidru. Nu-mi mai amintesc ce parfum are libertatea in viziunea lui. Dar cunosc, in mod cert, mirosul inconfundabil al culorilor cu care m-a pictat. In seara aceea. La ora 23. In patiseria franceza.
