sâmbătă, 3 martie 2018

Când mi-e dor de România, fac ciulama cu mămăligă și citesc "Ce-am făcut când am tăcut" de Andreea Esca. Privesc apoi pe geam și-mi dau seama cât de mult îmi lipsește Chișinăul meu drag! Ies afară în ploaie, dansez pe străduța cochetă cu copacii pătrați. Ploaia călduță îmi șterge machiajul. Iar eu șterg din sufletul meu de copil toate amintirile care m-au făcut să sufăr. Mai dansez puțin, dau jos corsetul și poantele. Mă las doar în body-ul roz perlat, fusta tutu și dresul la fel de alb ca cartea lui Gutenberg. Respir. Surâd. Râd. Visez. Urmez. Zbor.
Cartierul Latin miroase a tutun pentru că toți studenții fumează. Universitatea miroase a libertate, viață nouă, a litere și lichior franțuzesc.
În amfiteatru studenții iau notițe despre Arte și Medias.
Plouă și mai tare. E și mai cald. Și mai drăgăstos! Oamenii îmi oferă umbrelele lor. Le mulțumesc și îi refuz politicos, pentru că mie nu-mi plac decât umbrelele venețiene. Cele de soare. Privesc lumea. Așa cum e ea. Gândesc în sol major. Fredonez. Și respir din nou. Și iar dansez. Și beau cidru.
Necunoscutul care mi-a dăruit un trandafir pe Champs-Élysées nu știe că mă gândesc la el acum. Așa cum nici eu nu știu dacă Parisul e un oraș sau este o poveste. Timpul...
20/10/2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu